Monitorizarea animalelor sălbatice cu ajutorul transmițătoarelor de unde radio de frecventa foarte înalta constituie cea mai veche tehnica de înregistrare a poziției unui individ în mediul natural de la distanta (White and Garrott, 2012). Poziția individului nu este înregistrata automat ci necesita localizarea activa de către cercetător cu ajutorul unei antene direcționale (Yagi) si a unui receptor radio (Silvy, 2012). Sistemul de radiotelemetrie VHF trebuie sa includă: emițător radio atașat de individul monitorizat, receptor radio VHF, antena Yagi.

Emițătorul radio poate cântări de la sub un gram la peste un kilogram. Dimensiunile depind de durata de viată a emițătorului si tipul de atașare pe animal (e.g., implant, guler, crotal, rucsac, lipit, atașat de pene, membre sau coada). Emițătorul radio transmite un semnal radio de înalta frecventa pe o lungime de unda unica pentru 1ecare animal monitorizat (e.g. 150 MHz, cu alocări de frecventa pentru 1ecare individ din circa 20 în 20 KHz) (White and Garrott, 2012). Lungimea de unda alocata trebuie sa 1e cât mai aproape de 150 MHz din considerente de mărime a antenei, pentru alte frecvente fiind necesare antene mari, neportabile.

Cu cât durata de viată a emițătorului este mai mare, cu atât dimensiunile lui sunt mai mari (Thomas et al., 2012). Pentru speciile care pot 1 recapturate fără efort mare (e.g. țestoase terestre) se poate opta pentru modele cărora li se pot schimba bateriile în teren. Unele emițătoare au microcontrolere care opresc transmisia în anumite perioade din zi, an etc. si controlează durata transmisiei (e.g. puls de 20 milisecunde la 1ecare secunda). Microcontrolerul poate schimba și durata pulsului atunci când transmițătorul nu se mișcă pe o perioada de timp predeterminată și se activează senzorul de mortalitate (Silvy, 2012). În vederea obținerii unor date de calitate, la alegerea emițătorului este vitala consultarea producătorului asupra caracteristicilor finale, care trebuie sa fie adaptate mediului și speciei de interes (de exemplu, nu se activează senzorul de mortalitate la speciile care stau o perioada mare în vizuină).

Bibliografie:

1. Silvy, N. J. (2012). The Wildlife Techniques Manual: Volume 1: Research. Volume 2: Management 2-vol. Set: The Johns Hopkins University Press
2. Thomas B, Holland JD, Minot EO. Wildlife tracking technology options and cost considerations. Wildlife Research. 2012; 38(8):653–663
3. White, G. C., & Garrott, R. A. (2012). Analysis of wildlife radio-tracking data: Elsevier